Cei care petrec măcar 5 minute pe un site de anunțuri auto, observă probabil că o mașină fabricată în 2017 are 140.000 de kilometri la bord. Automat intervine întrebarea oarecum logică „cum e posibil ca o mașină din 1997 să aibă 150.00 de kilometri la bord?”… Păi cred că răspunsul este unul destul ca clar: înșelăciune. Eu unul nu înțeleg de ce statul nu face ceva cu cei care dau kilometri din bord înapoi.
Ca să dai kilometri înapoi nu ai nevoie de doctorat în electronică, nu ai nevoie de cine știe ce aparatură. Tot ce trebuie să faci este să ai 15 minute timp liber și să te duci la un service auto „mai de cartier”, unde, contra sumei de 100 RON, poți efectua această operațiune.
De ce există o industrie underground a kilometrilor dați înapoi?
În România nu există lege care să pedepsească acest tip de înșelăciune dar ea există tot din cauza celor care cumpără mașini. Românul este genul de om foarte fudul, cu pretenții foarte mari dar sărac. Românul strâmbă din nas dacă o mașină are 200.000 de kilometri. Românul vrea mașină nouă de 3000 de euro și chiar are impresia în prostia lui că acel Golf 4 din 2001 are 170.000 de kilometri la bord și că a fost condus doar în week-end până la piață și înapoi de către o băbuță berlineză.
Da, cumpărătorii sunt cei care au alimentat această hoție prin dorințele lor exagerate de a plăti cât mai puțin pentru un lucru cât mai neutilizat. Dacă cumpărătorii nu ar fi făcut mutre la o mașină care are peste 400.000 de kilometri la bord, samsarii nu ar fi avut motive să dorească să dea kilometri înapoi. E o operațiune în plus pe care ei trebuie să o facă obligatoriu dacă vor ca mașinile lor să fie cumpărate. Așadar, vina principală o au tot românii care din punctul meu de vedere, dorm mai liniștiți noaptea dacă sunt mințiți frumos. Adevărul nu le convine și nici nu doresc să-l priceapă.
