Din cele mai vechi timpuri, ne-am obișnuit să ne furăm căciula unul altuia prin toate formele și mijloacele posibile și imposibile, chiar și atunci când a fost vorba despre locuri de muncă. Noi ca națiune avem așa, un fel de spaimă că nu avem unde să muncim, încât de multe ori suntem împinși de la spate să acceptăm oferte de muncă destul de slab cotate ca și salarizare. Sărăcia, lipsa de perspectivă, mentalitatea comunistă pe care mulți dintre noi încă o avem pot fi considerate cauze principale pentru acest paradox, al șoferului român care întotdeauna va fi dispus să muncească pe mai puțin, în loc să își dorească să muncească pe un salariu cât mai mare.
România nu-i Italia ce-i drept, nici Germania, nici Marea Britanie, ca să ai oferte de muncă foarte multe, ca să ai firme de transport peste tot în toate regiunile, iar atunci când ai de-a face cu o țară subdezvoltată clar oferta va fi mai mică decât cererea. Când oferta pentru locurile de muncă este mai mică decât cererea, salariile scad destul de mult, doar niciun patron din România nu va avea mai mult respect față de om decât față de bani, astfel încât să mențină un nivel de salarizare ridicat. Dacă mai punem la socoteală și sărăcia din România, nu este de mirare că apar mereu oameni dornici să muncească pe mai puțin, pe cât mai puțin, doar să aibă un loc de muncă eventual.
Salariile foarte mici din România ar dispărea dacă oamenii ar înceta să le mai accepte. Piața s-ar cerne destul de mult. Cei care au deschis afaceri cu gândul de a exploata forța de muncă ieftină ar dispărea complet de pe piață, însă întrebarea de bază este ce fac oamenii care refuză locurile de muncă slab plătite? Din ce or să trăiască până se cerne piața?
